Ne-am cunoscut intamplator; sau poate asa trebuia. Nu conteaza circumstantele. Cert este ca a ajuns sa fie special.Si nu neaparat prin cine este, sau prin cum gandeste, ci tocmai pentru ca este El. Mi-a deschis ochii, a vrut sa ma cunoasca pe mine, asa cum sunt,mi-a pus intrebari, m-a indignat, m-a certat, m-a acceptat, a crezut in mine, m-a strans in brate cand am avut nevoie. Mi-a facut diminetile mai pline de soare si noptile magice. Imi cerea mereu inca o secunda...Era povestea mea, secretul meu, fantezia mea. Si era intodeauna acolo, indiferent de circumstante.A fost de ajuns doar o sugestie, ca sa-l caut mereu, si mereu.Si nu am incetat sa sper, stiam ca el este cel mai potrivit. Era de neinlocuit. Ajunsese sa fie aerul meu. Si credeam in el, credeam in mine, ne vedeam pe noi. Si poate ar trebui sa accept ca desi l-am avut pentru o perioada, nu mai e. Nu mai e la fel de prezent ca si pana atunci. E acolo, dar e rece, e distant...Si as vrea sa ma mai stranga in brate, sa-mi sopteasca cat sunt de speciala, ca crede in mine, ca ma vrea doar pe mine. S-au spus prea putine...sau poate dimpotriva, prea multe. M-am deschis in fata lui, fiindca mi se parea ca fiind cel mai natural gest posibil. La fel a facut-o si el. Dar s-a intamplat ceva. Inca mai incerc sa-mi explic. Pana atunci,il port mereu in suflet si ca medalion la gat...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu