De ce suntem facuti de asa natura, incat sa nu putem avea ceea ce ne dorim cu adevarat? Si daca nu putem avea ceea ce ne dorim, ar fi fumos macar sa ne dorim ceea ce avem...Si ce reprezinta pana la urma iubirea, daca nu iti este impartasita? Suntem invatati sa iubim, dar cine ne poate invata sa ne lasam iubiti? Inutilele intrebari ne distrug sentimentele. Oferim, dar nu primim nimic in schimb. Si poate tocmai aici intervine paradoxul: am fost obisnuiti sa primim pentru a fi capabili sa oferim. Ne plimbam pe nisipuri miscatoare, nesiguri pe dragoste...cand de fapt suntem nesiguri pe noi insine. Refuzam sa ne lasam iubiti tocmai de cei care o fac deja. De teama de mai bine, oare? Poate este mult mai simplu un refuz oferit in apogeul sentimentelor. Cand totul este perfect, cand respirati acelasi aer, ganditi aceleasi lucruri, va completati, traiti in lumea voastra. Intervine ceva: luciditatea! Dar de ce tocmai atunci, cand ati oprit timpul in loc? Si iti pui inevitabila intrebare: unde am gresit? Am oferit prea mult, m-am deschis in fata lui, i-am aratat adevaratul meu ego...si pentru ce? I-am aratat slabiciunile, temerile, m-am descoperit pe mine langa El...Ajungi mai apoi sa regreti intamplarea nefericita cand l-ai intalnit. Cu toate ca a fost frumos, aproape ireal. Insa ramai cu regretele. De ce oare tocmai noi, femeile, ajungem sa ne invinuim pentru esecul unei relatii? Pentru ca am oferit prea mult, cu speranta ca el este the one?
Mi-e dor de inceputuri...sa ma cunoasca, sa ma surprinda, sa ma accepte fara sa ma schimbe. A facut-o deja, dar nu si-a mai dorit nimic de la el, de la mine, de la NOI. Sau poate nici macar nu a existat vreodata "noi". Poate imi doream eu prea mult asta. Cand am ajuns sa mergem pe drumuri paralele? De ce nu m-a avertizat ca nu o sa fie nimic? Si de ce inca mai astept o schimbare, o reactie, o trezire la realitate din partea lui? Nu-mi face bine...dar cu toate astea, inca il mai numesc l'angelo del mio inferno...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu