Despre dor

Sau mai bine spus, despre dorul de El...Si ce e dorul, pana la urma? Este nevoia disperata de imbratisarea lui la 5 minute dupa ce a plecat. Sau cand il astepti, desi esti constienta ca nu mai vine, dar nu ai cu ce sa-l inlocuiesti. Sau cand nu mai stii ce simti; recunoaste-ti ca ti-e dor si aminteste-ti de El. Si totusi, nu e o boala, un simptom sau remediu. Nu ai nevoie de vindecare, ci de ceva mult mai simplu: de revedere, de regasire, de acceptare. Cel mai simplu e sa-ti asculti inima si cuvintele pe care ti le spune cu ajutorul batailor. Mi-e pur si simplu dor! Nu mai suport nimic in jurul meu. Dar cel mai dureros e seara, in pat. L-as fi vrut langa mine. Nu pot sa vad nici un film, plang la primul zambet, la prima raza de soare. Nu mai ascult muzica. Inainte eram nedezlipita de i-pod. Nu-l mai suport. Sunt melodii pe care le ascultam impreuna, pe care radeam, pe care ne iubeam. In schimb, ma plimb. Refuz sa ma inchid intre patru pereti, fortata sa imi amintesc de el. Vreau sa uit, sa ma plimb, sa ma doara picioarele, sa mi se rupa tocul. Vreau sa simt ceva, orice altceva, in afara de dor... Si ma simt dezamagita. De mine, in primul rand. Fiindca nu am fost capabila sa gandesc rational in raport cu el. Nu sunt cerebrala, nu-mi cere sa fiu logica sau ma explic cand iubesc. Mi-e mai mult decat imposibil. Dar ma simteam deosebita in bratele lui. Fiindca stiam ca ma iubeste pentru feminitatea mea, nu pentru ca sunt femeie. Pentru ca nu stiu cu ce sa ma imbrac cand imi cere sa ne vedem la cafea. Fiindca ajung tot timpul mai tarziu si ma scuz mereu. Fiindca ma bucur la cel mai neinsemnat gest venit de la El, dar care are o insemnatate atat de mare...Si il ador cand e nervos, cand ma cearta si apoi ma strange in brate, fiindca ii stralucesc ochii cand ma priveste, fiindca se pierde cand ne intalnim intamplator. Si mai ales, fiindca crede in mine. Nu suntem perfecti. Daca ar fi fost, nu l-as mai putea iubi atat. Si chiar daca nu imi cere nimic, sunt capabila sa-i ofer totul...