Este misterul meu...este dorinta mea, este raul meu necesar. Ii place sa se joace. Cand cred ca am ajuns sa il cunosc cu adevarat, dispare iar. Si apare mereu plin de dorinta de mine, de dor si pasiune. Nu ii mai caut scuze sau explicatii, ma bucur doar de prezenta lui. Fiindca stiu ca ar putea fi ultima. Si totusi, nu e...Am incercat sa-i pastrez sufletul, secretele, dorintele, ca pe un album de fotografii. Insa este mult mai mult. Nu este un obiect, este un proces...Si in raport cu el, eu sunt, in final, cautarea mea de sine. Exist pentru ca ma caut pe mine insami, prin El. Dar nu ma caut ca sa ma gasesc: faptul ca ma caut pe mine insami este semnul ca m-am gasit deja...Dar sunt cu adevarat fericita doar cand este si El acolo. Cand vreau sa opresc timpul si sa pastrez acel moment pentru eternitate. Intr-un fel, viata mea a avut sens cand, in sirul nesfarsit de momente banale, cenusii, triste, rusinoase, ticaloase, mizerabile, din care orice viata este compusa, s-a aprins, totusi, de cateva ori, scanteia cutremuratoare a fericirii. Si da, il iert...Ii iert egoismul, trecutul, intamplarile, nebuniile, plecarile. Fiindca stiu ca ii ador intoarcerea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu