Nu stiu ce sunt...Stiu cine am fost si cine vreau sa fiu. Si mai stiu cine e El. E cel care e mereu alaturi de mine, indiferent de context. E cel care imi suporta irascibilitatea si toate nazurile. E cel care ma iubeste in ciuda incapatanarii acerbe, care e acolo cand plang si nu stiu de ce, care rade cu mine, care ma face sa ma simt iubita. E cel care as fi vrut sa fie langa mine atunci cand am trecut prin momente dureroase. E cel care imi jura ca nu o sa ma lase niciodata singura. E cel care, desi stiu ca se gandeste la mine si ma vrea langa el, imi lasa mereu libertatea de a alege. E cel care se trezeste cu gandul la mine si isi doreste sa ne fi petrecut noaptea impreuna, imbratisati. In schimb, daca el incearca sa se obisnuiasca fara prezenta mea, eu ma gandesc cum ar fi viata mea langa el. E cel care mereu isi lasa orgoliile deoparte atunci cand e cu mine. E cel care spune intotdeaua ceea ce simt nevoia sa ascult, in fiecare moment. E cel care imi face ziua mai frumoasa, e cel care provoaca infernul si paradisul in acelasi moment! In asemenea clipe de cumpana, cand ai impresia ca totul este in defavoarea ta, apare, din neant, o raza de speranta. Te agati de ea?! E mica, infima, dar de cele mai multe ori, cea mai mica speranta este mult mai motivanta decat concretul. Mi-e greu sa imi deschid sufletul, sa-i arat cine sunt si ceea ce vreau. Stiu ca El vede mult mai multe decat vad eu, ma cunoaste mai bine decat ma cunosc eu...Si nu stiu cum sa reactionez in raport cu el. Ma simt fara aparare, fiindca stiu ca chiar daca reusesc sa par puternica, El simte ca nu sunt asa...Sunt un amalgam de dezamagiri, probleme si preconceptii. Sunt incredibil de dificila, fac nazuri din orice...Si cu toate acestea, e mereu acolo. Ieri, azi, si sper, si maine...Si daca eu incerc sa ma re-descopar, sa-mi gasesc calea, Tu cine esti?
