Incerc din rasputeri sa ma ridic de jos. E greu, dar trebuie sa o fac...Lumea mea s-a sfarsit prea repede. Sunt dezamagita. Nimic din ceea ce am crezut ca o sa urmeze nu a fost sa fie. Dar am crezut in El. Mi-am pus toate sperantele in bratele lui, in mangaierile tarzii, in sarutarile primite. Poate ca l-am smuls din alte brate fara sa fiu constienta de asta. Sau poate m-am aruncat eu prea repede intr-ale lui...Mi-as fi dorit sa fie altfel. Sa ma iubeasca asa cum sunt, fara sa incerce sa ma schimbe. Sa ma accepte cu toate capriciile si sa ma adore pentru asta. Sa creada in mine, sa stiu ca la sfarsitul zilei, e acolo...Sa i se faca dor de mine, desi sunt doar a lui. Sa-mi arate in fiecare secunda cat de mult contez pentru el. Sunt o visatoare, recunosc. Insa nu cred ca cer prea mult. Nu m-a invatat cum sa fiu fara el, nu stiu sa fiu singura...Si l-am tinut initial la distanta; insa doar fiindca imi era frica sa nu-i simt lipsa. Vreau sa nu mai sper in ceva ireal, as vrea sa ma multumesc cu ce am, chiar daca e doar un gol in suflet. Nu am cerut decat sa fiu iubita, si atat. Si vreau sa cred ca atunci cand se vor termina toate neintelegerile,capriciile, orgoliile, certurile si lacrimile o sa-mi jure ca nu o sa ma lase niciodata singura! Dar poate fericirea nu e pentru mine...
