Me, myself and I

Contradictii, indoieli, neincredere...Si era atat de bine...Dar viata se schimba intr-o clipa, fara sa-ti dai seama ce s-a intamplat de fapt, unde a inceput si cand s-a terminat. Sau de ce. M-am obisnuit deja. Nu e prima data cand raman dezamagita de o pereche de pantofi. Fiindca nu exista scurtaturi spre fericire. Pacat doar ca drumul meu este lung si anevoios. Si ma plimb singura, cu cele mai inconfortabile incaltari...As fi facut orice pentru iubirea lui. N-am cerut sa ma nasc, n-am izbutit sa fiu iubita asa cum o fac la randul meu, intotdeauna am luat hotarari gresite- acum las viata sa decida in locul meu...Si in timp ce El imi adormea in brate, eu strangeam iluzii. Si nu mai am nimic de pierdut, caci inima mea e in palma lui...

Lucruri simple

Incerc din rasputeri sa ma ridic de jos. E greu, dar trebuie sa o fac...Lumea mea s-a sfarsit prea repede. Sunt dezamagita. Nimic din ceea ce am crezut ca o sa urmeze nu a fost sa fie. Dar am crezut in El. Mi-am pus toate sperantele in bratele lui, in mangaierile tarzii, in sarutarile primite. Poate ca l-am smuls din alte brate fara sa fiu constienta de asta. Sau poate m-am aruncat eu prea repede intr-ale lui...Mi-as fi dorit sa fie altfel. Sa ma iubeasca asa cum sunt, fara sa incerce sa ma schimbe. Sa ma accepte cu toate capriciile si sa ma adore pentru asta. Sa creada in mine, sa stiu ca la sfarsitul zilei, e acolo...Sa i se faca dor de mine, desi sunt doar a lui. Sa-mi arate in fiecare secunda cat de mult contez pentru el. Sunt o visatoare, recunosc. Insa nu cred ca cer prea mult. Nu m-a invatat cum sa fiu fara el, nu stiu sa fiu singura...Si l-am tinut initial la distanta; insa doar fiindca imi era frica sa nu-i simt lipsa. Vreau sa nu mai sper in ceva ireal, as vrea sa ma multumesc cu ce am, chiar daca e doar un gol in suflet. Nu am cerut decat sa fiu iubita, si atat. Si vreau sa cred ca atunci cand se vor termina toate neintelegerile,capriciile, orgoliile, certurile si lacrimile o sa-mi jure ca nu o sa ma lase niciodata singura! Dar poate fericirea nu e pentru mine...

Erase and rewind

Ce mai poti pierde, atunci cand nu mai ai nimic de pierdut?!Dezgolit de sentimente, trairi, secrete, visuri, ai ramas tu cu tine...Dezamagirile au pus stapanire pe tot ceea ce, inainte era un chip radiind de iubire si fericire. Imbatranita inainte de vreme, inima incearca, cu neputiinta, sa se ridice de jos, dupa ce a fost calcata in picioare, sa se scuture de praf si sa bata din nou. Dar pentru cine, de data asta?! Nu a cerut niciodata nimic; nici sa se nasca, nici sa traiasca, nici sa fie cine a fost candva. Dar cu toate astea, i s-a luat tot. Si de ce isi aminteste, dupa atatea dezamagiri, doar de telefonul de la 3 dimineata, de imbratisarea primita atunci cand avea nevoie, de sarutul furat pe neasteptate? Nu mai vrea sa sufere, vrea sa stearga cu buretele tot ceea ce i-a taiat, pe rand, aripile. Si nu mai vrea sa planga...si daca e sa curga lacrimi, sa curga ale tale!

Cosa sei?!

Nu stiu ce sunt...Stiu cine am fost si cine vreau sa fiu. Si mai stiu cine e El. E cel care e mereu alaturi de mine, indiferent de context. E cel care imi suporta irascibilitatea si toate nazurile. E cel care ma iubeste in ciuda incapatanarii acerbe, care e acolo cand plang si nu stiu de ce, care rade cu mine, care ma face sa ma simt iubita. E cel care as fi vrut sa fie langa mine atunci cand am trecut prin momente dureroase. E cel care imi jura ca nu o sa ma lase niciodata singura. E cel care, desi stiu ca se gandeste la mine si ma vrea langa el, imi lasa mereu libertatea de a alege. E cel care se trezeste cu gandul la mine si isi doreste sa ne fi petrecut noaptea impreuna, imbratisati. In schimb, daca el incearca sa se obisnuiasca fara prezenta mea, eu ma gandesc cum ar fi viata mea langa el. E cel care mereu isi lasa orgoliile deoparte atunci cand e cu mine. E cel care spune intotdeaua ceea ce simt nevoia sa ascult, in fiecare moment. E cel care imi face ziua mai frumoasa, e cel care provoaca infernul si paradisul in acelasi moment! In asemenea clipe de cumpana, cand ai impresia ca totul este in defavoarea ta, apare, din neant, o raza de speranta. Te agati de ea?! E mica, infima, dar de cele mai multe ori, cea mai mica speranta este mult mai motivanta decat concretul. Mi-e greu sa imi deschid sufletul, sa-i arat cine sunt si ceea ce vreau. Stiu ca El vede mult mai multe decat vad eu, ma cunoaste mai bine decat ma cunosc eu...Si nu stiu cum sa reactionez in raport cu el. Ma simt fara aparare, fiindca stiu ca chiar daca reusesc sa par puternica, El simte ca nu sunt asa...Sunt un amalgam de dezamagiri, probleme si preconceptii. Sunt incredibil de dificila, fac nazuri din orice...Si cu toate acestea, e mereu acolo. Ieri, azi, si sper, si maine...Si daca eu incerc sa ma re-descopar, sa-mi gasesc calea, Tu cine esti?

Male da morire

E mult prea greu...Nimic din ceea ce obisnuiam sa fiu nu mai e. M-am pierdut pe drum. Dar nu vreau sa ma mai intorc inca o data inapoi. Pentru ce? Promisiuni, iluzii, sperante...O stim amandoi, dar ne e frica sa o rostim. Cu cat lucrurile raman la fel, cu atat mai mult se schimba. Si da, doare. Insa mai dureros e faptul ca nu merit. Am visat cu ochii deschisi. Am asteptat ceea ce constiinta imi spunea ca nu o sa primesc, dar sufletul isi dorea. Si recunosc, nu sunt perfecta. Cu atat mai putin cand iubesc. Insa imi place sa cred ca rostul iubirii e acela ca esti iubit nu in ciuda imperfectiunilor tale, ci tocmai datorita lor. Intr-un final, ajung mereu sa ma intreb de ce intotdeauna, cele mai frumoase lucruri din viata noastra, sunt greseli?! Si cu toate astea, cele mai frumoase lucruri nu te costa nimic...Mi-e teama de singuratate, si am recunoscut mereu asta. Nu am cerut niciodata ceea ce stiu ca nu mi se poate oferi. Insa o imbratisare nu costa nimic si face atat de multe...Bine sau rau, de neinteles si prea complicat, dar simplu de exprimat: fa male da morire senza te...

Dragostea in vremea tradarii sau iubirea ca un bonsai

Pantofi negri pentru ca sunt in doliu...Imi plang viata de dinainte si mai mult decat atat, bonsaiul.
"Am primit acum mai multa vreme un ghiveci din care se itea la mine, indraznet, un bonsai. Arata intocmai ca un copac vazut de departe. Avea silueta, gratia, vigoarea unui arbore voinic, cu radacinile bine infipte in straturi de pamant si istorii. Doar ca, sub ramurile lui, nu s-ar fi putut adaposti de ploaie decat vreo gargarita speriata. Nu s-ar fi putut ascunde ca sa se sarute cu alesul inimii decat vreo Degetica, indragostita de cine stie ce Tom mititel. Mi s-a spus de la bun inceput, si mi-am dat seama si singura, ca nu e un dar oarecare. Bonsaiul raspandea de jur imprejur o emotie ca un parfum, si-am inteles ca are nevoie de ingrijire tandra si de iubire fara ezitari. Am aflat ca trebuie mereu mangaiat cu privirea. Fiindca altfel se intristeaza. Trebuie udat, pieptanat, sarutat, alintat. Fiindca altfel, cu buna si indarjita stiinta, se lasa prada mortii. Se usuca sub ochii stapanului care nu si-a facut timp pentru el, se desfrunzeste trist, ca o vietate haituita de toamna, apoi se stinge incet, cenusiu, fosnitor, ca sa auzi si sa te doara despartirea de el. Recunosc ca n-am luat prea in serios nici felul in care mi-a vorbit despre dorintele lui, clipind din frunze, si nici instructiunilor de bibilire, trecute pe-un carnetel ascuns la poala ghiveciului, nu le-am dat mare insemnatate. Prea ocupata sa ud, sa pieptan, sarut si alint barbatul smuls cu greu din ghearele date cu oja ale prea multor femei, nu mi-am gasit nici forta, nici tandrete de ajuns ca sa pot tine in viata faptura mica, infrunzita intru dragoste. Si l-am inselat cu propriile mele nelinisti. L-am tradat cu mizeriile indoielilor mele. L-am asfixiat cu fantasmele murdare ale neincrederii in barbatul pe care-l iubeam fara rost.Cand mi-am dat seama ca incepe sa se ofileasca, m-am repezit sa-l inmoi in apa mai multa decat ar fi avut nevoie. I-am recitat in graba jumate din antologia poeziei romanesti de dragoste. L-am sarutat iute peste tot, din crestet pana-n radacini, ca sa ma ierte si sa isi revina. Bonsaiul si-a oprit o zi, doua, despletitirea, apoi eu, convinsa ca am facut tot ce-am putut, m-am intors, buimaca, la graba de zi cu zi. Prinsa in lantul intrebatilor care-mi otraveau, zilnic, fiecare plecare de acasa, m-am pomenit ca intind spre bonsaiul fragil maini cu damf de matraguna. Priviri cu licar de lemn putrezit. Nu-mi amintesc cine-a murit mai intai, eu sau bonsaiul. Stiu ca intr-o zi, ochii mei uscati de nesomn au vazut un copacel devastat. L-am alungat intr-o alta incapere, sa nu imi mai zaresc deznadejdea in crengile lui. Si am simtit ca, intr-o alta viata, si eu am fost bonsai."
De ce povestea bonsaiului? Pentru ca la fel ma simt si eu...fara frunze, lipsita de dragoste, de alint si intelegere...

Pantofi roz pentru zile negre

Mereu ma intreb unde am gresit...Stiu ca am incercat sa fac totul posibil, insa undeva, am pierdut jocul. Dar am continuat. Lumea s-a impartit subit, la doi. Nu mai suntem cum eram, cum vroiam sa fim. Nu mai avem planuri, atractie, zambetul omniprezent. Nimic nu mai e din ce era. Si m-am lasat in voia sortii, fiindca mi-e greu sa accept. Si l-am iubit atat de mult...M-a ucis dragostea, m-a ranit profund indiferenta, m-a facut sa sufar, dar cu toate astea l-am iubit. L-am iubit chiar si cand l-am urat...Am fost mereu langa El, indiferent de circumstante. Si nu am cerut nimic in schimb. Am ramas ultima lui grija, ultima preocupare, ultima opinie, am ramas ultima... Am fost ultima care a aflat ca de fapt, nu sunt ceea ce vrea. Mi-e dor sa zambesc, sa inteleg cum s-a intamplat, sa am putin mai mult decat amintirile. Si am nevoie de ceva in ce sa cred, fiindca "noi" nu mai exista de mult.Au trecut atatea nopti in care credeam ca nu ma mai iubeste, simteam ca se prabuseste lumea in jurul meu. Si sunt pierduta fara el, desi sunt constienta ca nu mai este cale de intoarcere, desi simt ca incet, odata cu lipsa lui, ma prabusesc. Mi-e dor sa vad altceva in oglinda decat un chip lipsit de zambet, de farmec si frumusete, framantata de atatea ganduri si lacrimi in ochi. L-am pierdut, m-a pierdut, ne-am pierdut...

Men vs. shoes

Ma intorc la aceeiasi intrebare: se poate sa fim femeia unui singur pantof?! Eu, una, am ajuns la concluzia ca nu. Indiferent de circumstante, intotdeauna o sa intervina ceva...Imi amintesc zilele de euforie cand stiam ca este al meu,intr-un final. Si ne invidiau toti. Nu mi l-am dorit, recunosc. Nu era genul meu, pur si simplu. Dar l-am acceptat. Fiindca mi-am dat seama ca intra-adevar, ma reprezinta. Asta pana intr-o zi...Nu s-a demodat, dar s-a schimbat ceva pe parcurs. Privind atenta la perechile de pantofi, realizez ca de prea putini m-am indragostit cu adevarat. Pe unii nu i-am purtat niciodata, pe altii de prea multe ori. In alta categorie sunt cei dupa care tanjesti. La fel o fac si eu...Astept sa vina la mine, sa fie al meu, sa pot spune ca sunt fericita si ma simt implinita. Din pacate pentru mine, deocamdata sunt la altcineva. Astept...Sunt un model care nu se demodeaza niciodata. E ceea ce am cautat mereu. Nu renunt insa la o anumita pereche. Sunt vechi deja, purtati de prea multe ori, dar de care nu ma pot desparti. Am trecut prin prea multe cu ei. M-au dezamagit, trebuie sa recunosc, dar i-am iartat. Ce e dragostea, daca nu iertam?! Dar oricum: men are like shoes: don't settle for anything less than a perfect fit!