Mysterium fascinans

Este misterul meu...este dorinta mea, este raul meu necesar. Ii place sa se joace. Cand cred ca am ajuns sa il cunosc cu adevarat, dispare iar. Si apare mereu plin de dorinta de mine, de dor si pasiune. Nu ii mai caut scuze sau explicatii, ma bucur doar de prezenta lui. Fiindca stiu ca ar putea fi ultima. Si totusi, nu e...Am incercat sa-i pastrez sufletul, secretele, dorintele, ca pe un album de fotografii. Insa este mult mai mult. Nu este un obiect, este un proces...Si in raport cu el, eu sunt, in final, cautarea mea de sine. Exist pentru ca ma caut pe mine insami, prin El. Dar nu ma caut ca sa ma gasesc: faptul ca ma caut pe mine insami este semnul ca m-am gasit deja...Dar sunt cu adevarat fericita doar cand este si El acolo. Cand vreau sa opresc timpul si sa pastrez acel moment pentru eternitate. Intr-un fel, viata mea a avut sens cand, in sirul nesfarsit de momente banale, cenusii, triste, rusinoase, ticaloase, mizerabile, din care orice viata este compusa, s-a aprins, totusi, de cateva ori, scanteia cutremuratoare a fericirii. Si da, il iert...Ii iert egoismul, trecutul, intamplarile, nebuniile, plecarile. Fiindca stiu ca ii ador intoarcerea...

Despre femeie...

Sfaturi pentru iubirea eterna? Nu exista asa ceva. Esential pentru dragostea adevarata ar fi sa nu moara niciodata si sa ia nastere subit. Clipele de fericire trec repede, fara intoarcere posibila...Ce simte o femeie? E simplu:









When a woman is quiet,
Millions of things are running in her mind.
When a woman is not arguing,
She is thinking deeply.
When a woman looks at you with eyes full of questions,
She is wondering how long you will be around.
When a woman answers "i'm fine" after a few seconds,
She is not at all fine.
When a woman stares at you,
She is wondering why you are lying.
When a woman lays on your chest,
she is wishing for you to be hers forever.
When a woman wants to see you everyday,
She wants to be loved.
When a woman says I Love You..
She means it.
When a woman says I Miss You...
No One in this world can miss you more than that!

Si cum iubeste o femeie? Cu siguranta, cu toata fiinta ei! Fara intrebari, raspunsuri, explicatii. Pur si simplu, iubeste...

Despre dor

Sau mai bine spus, despre dorul de El...Si ce e dorul, pana la urma? Este nevoia disperata de imbratisarea lui la 5 minute dupa ce a plecat. Sau cand il astepti, desi esti constienta ca nu mai vine, dar nu ai cu ce sa-l inlocuiesti. Sau cand nu mai stii ce simti; recunoaste-ti ca ti-e dor si aminteste-ti de El. Si totusi, nu e o boala, un simptom sau remediu. Nu ai nevoie de vindecare, ci de ceva mult mai simplu: de revedere, de regasire, de acceptare. Cel mai simplu e sa-ti asculti inima si cuvintele pe care ti le spune cu ajutorul batailor. Mi-e pur si simplu dor! Nu mai suport nimic in jurul meu. Dar cel mai dureros e seara, in pat. L-as fi vrut langa mine. Nu pot sa vad nici un film, plang la primul zambet, la prima raza de soare. Nu mai ascult muzica. Inainte eram nedezlipita de i-pod. Nu-l mai suport. Sunt melodii pe care le ascultam impreuna, pe care radeam, pe care ne iubeam. In schimb, ma plimb. Refuz sa ma inchid intre patru pereti, fortata sa imi amintesc de el. Vreau sa uit, sa ma plimb, sa ma doara picioarele, sa mi se rupa tocul. Vreau sa simt ceva, orice altceva, in afara de dor... Si ma simt dezamagita. De mine, in primul rand. Fiindca nu am fost capabila sa gandesc rational in raport cu el. Nu sunt cerebrala, nu-mi cere sa fiu logica sau ma explic cand iubesc. Mi-e mai mult decat imposibil. Dar ma simteam deosebita in bratele lui. Fiindca stiam ca ma iubeste pentru feminitatea mea, nu pentru ca sunt femeie. Pentru ca nu stiu cu ce sa ma imbrac cand imi cere sa ne vedem la cafea. Fiindca ajung tot timpul mai tarziu si ma scuz mereu. Fiindca ma bucur la cel mai neinsemnat gest venit de la El, dar care are o insemnatate atat de mare...Si il ador cand e nervos, cand ma cearta si apoi ma strange in brate, fiindca ii stralucesc ochii cand ma priveste, fiindca se pierde cand ne intalnim intamplator. Si mai ales, fiindca crede in mine. Nu suntem perfecti. Daca ar fi fost, nu l-as mai putea iubi atat. Si chiar daca nu imi cere nimic, sunt capabila sa-i ofer totul...

Coeur de saignement...

Lucrurile se schimba in viata cat ai clipi, inainte ca omul sa se poata obisnui cu ideea. Sa iubesti inseamna sa traiesti acest sentiment sincer. Sa iubesti si sa nu-ti pleci niciodata privirea. Sa iubesti si sa pierzi. Sa suferi, dar sa te resemnezi faptul ca, desi ti-e sufletul farami, ai constiinta intreaga. L-am iubit fiindca l-am inteles. I-am inteles rolul in viata mea, i-am inteles temerile, i-am inteles sufletul si trairile, lupta lui nesfarsita cu lumea din jur, incapacitatea celorlalti de a-l vedea asa cum este El. L-am iubit fiindca ma facea sa ma simt femeie doar printr-o singura privire...M-a coplesit cu dispret, cand singura mea crima era ca il iubeam...Si da, trupul mi-a ramas in viata, insa sufletul si-a primit pedeapsa. O crima perfecta. A plecat fara sa se mai uite in urma, fara sa clipeasca, fara sa ma mai doreasca. Dar a luat cu el bunurile cele mai de pret: sufletul si surasul meu...Si mi-e dor de un maine plin de speranta, de necunoscut, de incantare. Mi-e dor sa ma faca sa ma simt doar a lui, sa-mi spuna ca ar fi capabil de orice pentru fericirea mea. Ar minti cu aceiasi usurinta cu care ma iubeste, ar muri pentru mine cand ma strange in brate, ar ucide pentru fericirea mea. Nu mai incerc sa caut solutii sau sa-mi adresez intrabari. Nu ma explic, ma supun mie...si viata mea urmeaza o singura directie, iar aceasta este iesirea...

Ad infinitum...

A rasarit soarele...Il privesc cum doarme, imbratisandu-ma. Daca ar stii cate asteptari aveam de la el...Sau daca ar fi constient de faptul ca uneori, adevarul doare mult mai tare decat minciuna...Poate ar fi mult mai simplu sa nu astept nimic. Pur si simplu, sa imi traiesc viata, sa fiu luata prin surprindere. Am dat peste cea mai ermetica inima de pe pamant. Dar ma privea ca si cum ar fi inteles totul- trecutul si viitorul meu, temerile pe care nu le constientizam, visele care pandeau ascuns in mine. Si asta mi-a dat aripi; iar cand ai aripi, trebuie sa faci totul pentru a ti le folosi. Am incercat sa ma linistesc. Dar pentru a se linisti, sufletul trebuie mai intai sa anuleze orice datorie in lacrimi. Si e drept, aveam tot ce oricine isi dorea. Dar la ce folos sa ai, dar sa nu iti doresti? El m-a facut sa ma vad altfel. Credeam ca toti pantofii sunt la picioarele mele: El imi dovedea ca nu sunt irezistibila. Si prin distanta lui, m-a invatat ca nu ai pe cine vrei, ci pe cine te doreste...A cautat mereu afectiune, dar a gasit numai dorinta. E greu de facut o distinctie, dar nu incape nici o indoiala ca sunt atat de diferite...Chiar daca granitele dintre cele doua sentimente se suprapun in anumite privinte, de cele mai multe ori, ele sunt total opuse. Asa ca, pentru a ma vindeca, am aruncat cenusa peste scanteia dorintei ce incepuse sa ma cuprinda...

contrast fatal

Intotdeauna e la fel, acelasi cliseu relational: te indragostesti de cine nu trebuie. Si realizezi asta mult prea tarziu. Nu te asteptai nici tu, nici el. Ceea ce a inceput ca o prietenie, s-a transformat in ceva mai mult. Tu vrei mai mult. Fiindca il cunosti deja, te cunoaste, e El cu tine, esti tu cu el, impartiti vise, amintiri, ganduri, dorinte...Si il vrei doar pe El. Il visezi in fiecare noapte, il vrei langa tine. Iti place cand te strange in brate si ai vrea ca timpul sa stea in loc...Si ai vrea sa-i spui ca il iubesti. E intotdeauna acolo, te vezi pe tine in ochii lui. Si stii ca nu te minte, esti printre putinele persoane cu care isi permite sa fie El, asa cum e cu adevarat. Cu bune si cu rele, defecte, calitati, idei preconcepute. Dar e de apreciat. Nu vrea sa te impresioneze. A facut-o deja, involuntar...Cand suna telefonul, speri sa fie El. Cand mergi pe strada, ai impresia ca il vezi doar pe El. Ar fi putut sa fie asa de frumos...dar poate il cunosti prea bine. Si-a deschis sufletul in fata ta, ii stii temerile si slabiciunile. Si il iubesti pentru asta. Nu a vrut sa se ascunda de tine. Nu apeleaza la tertipuri si jocuri doar ca sa mai fii inca o noapte cu El. Iar noptile cu El...ai vrea sa nu se mai sfarseasca...Amare e` breve, dimenticare e` lungo...

Sindromul "what if"

Nu se poate sa nu imi imaginez cum ar fi fost viata mea fara El. E firesc sa ne punem intrebari. Cum ar fi fost daca l-as fi cunoscut in alt context? Sau daca nu l-as fi cunoscut? Daca ma doreste asa de mult cum pretinde, de ce nu actioneaza in consecinta? E oare normal sa-l mai astept? Si pentru cat timp? Si chiar daca uneori il urasc si imi doresc sa nu fi intrat in viata mea, de ce conteaza atat de mult pentru mine? Nu vreau, dar trebuie sa recunosc ca m-a facut sa-mi doresc mai mult, mereu mai mult. De la El, de la mine, de la toti din jur. Ma provoaca sa ma provoc, sa ma epuizez in incercari, inutile sau nu. Ma face sa vreau sa fiu mai buna. Poate ii place sa ma vada perseverand...din umbra, e drept. Fiindca e imprevizibil. Nu stiu la ce sa ma astept din partea lui. Se joaca, si ii place. Il vad pentru putin timp, iar apoi dispare. Se ascunde in viata, in spatele sentimentelor. E prezentul meu absent...Traiesc cu amintirea trecutului, iar prezentul meu e viitorul alaturi de El. He means the world to me, but i guess he'll never know...

Mind vs heart...unfortunately

In dragoste, nimeni nu poate rani pe nimeni; fiecare dintre noi e raspunzator pentru ceea ce simte si nu putem da vina altul pentru asta! Nimeni nu pierde pe nimeni, fiindca nimeni nu poseda pe nimeni. In acest fapt consta adevarata experienta a libertatii: sa ai lucrul cel mai important din lume, fara a-l poseda...Asta inseamna dragostea adevarata. E greu de imaginat, de experimentat. Dar e mult mai greu sa stii ca esti cu el, dar sa nu fie langa tine. Si oricum, dragostea nu este in celalalt, este in noi. Chiar daca pentru asta, avem nevoie de El. El imi vede sufletul, temerile, fragilitatea, ma vede pe mine. Dragostea cea mai puternica este cea care isi poate manifesta slabiciunile...Si El stie asta. Dar refuza sa accepte. Cand nu mai aveam nimic de pierdut, am primit totul. Cand am incetat a fi cine eram, m-am gasit pe mine insami. Cand am incetat sa mai sper, l-am gasit pe El. Desi nimeni nu-si incredinteaza visurile in mainile celor ce le pot distruge. Eu am facut-o, dar nu regret. Si daca exista vreo consolare in tragedia de a pierde pe cineva, aceasta e speranta, intotdeauna necesara, ca probabil a fost mai bine asa...In tot ceea ce a fost, stiu sigur un lucru: iubirea este...

The perfect shoe?

Am cautat mereu perechea ideala. Cand o gaseam, credeam ca o sa raman mereu la ei. M-am inselat de fiecare data, si asta mult prea tarziu. Era oricum, de asteptat. Dupa nopti pierdute, dimineti tarzii, dureri de cap si prea multi plasturi, ii uitam intr-un colt. Aparea mereu o pereche noua, mai buna, mai frumoasa. Il credeam the right one. Desi, ajungea sa fie doar right now. Si recunosc, l-am tradat. L-am mintit, l-am inselat, l-am urat, si asta doar pentru ca l-am adorat. Am facut-o pentru ca si el a facut-o. Ma cauta mereu, cu speranta ca o sa ma intorc mereu la El. Si pe principiul, I saw them in the window and they called my name, l-am luat cu mine. Ma facea sa ma simt speciala, pentru ca toata lumea ne invidia. Eram cuplul ideal, impreuna eram perfecti. Desi nimeni nu stia ce se intampla, de fapt. Multi plasturi, poate prea multi. Dar l-am acceptat. Pentru ca si greselile sunt un mod de a actiona. Si oricum, El niciodata nu va reusi sa gaseasca ceea ce cauta atata timp cat nu va stii sa spuna ce gandeste...

Irreplaceable

L-am visat...dar as fi vrut sa nu ma mai trezesc. Era asa de frumos...ma tine strans la pieptul lui, ma saruta. Mi-e dor de el. Mi-e dor sa ma faca sa rad, sa ma faca sa gandesc, sa simt ca sunt doar eu in universul lui. Mi-e dor sa-i vad reactia cand ma vede intamplator, cum se pierde. Mi-e dor sa-l vad ca nu stie ce sa mai faca in prezenta mea, si atunci sa ma ia in brate. Mi-e dor sa ma cunoasca, sa ma accepte, sa ma ierte. Nu-mi pasa daca e bine sau rau. Il vreau...Si imi pare rau pentru lucrurile care nu s-au spus, imi pare rau ca nu l-am lasat sa ma vada plangand din cauza lui, fiindca nu vroiam sa-mi vada slabiciunile. Imi pare rau ca am plecat de langa el atunci cand nu trebuia. Si imi pare rau ca intre timp, a plecat El. Era cel care ma facea sa-mi doresc sa fiu mereu mai buna, mai frumoasa, si faceam asta doar pentru el, desi nu stia. Mi-e greu sa-mi vad viitorul fara el. Ma doare sa-l stiu aici, dar sa nu fie cu mine. Ma doare sa nu-l vad cu mine, ma doare sa-l vad fara mine. El m-a facut sa fiu cine sunt azi. Si cine sunt? Asta o stie doar El...Cine e El? Se regaseste, cu siguranta, in fiecare pereche de pantofi pe care o descriu...

Le vie en chaussures

Nu l-am cautat, m-a gasit El pe mine. Nici nu-l vroiam. Eram fericita cu ceea ce aveam. Nimic iesit din comun. Credeam ca istoria o sa se repete: ma innebunea la inceput, ajungeam sa-l cred sufletul-pereche, ca mai apoi sa-l arunc intr-un colt. Am suferit prea mult din cauza lor, speram sa gasesc un El special. Ceream imposibilul, stiu. Si faceam asta de la cine nu era capabil. Sufeream si eu, si ei. Dar cu timpul, a ajuns sa fie cel mai important. Si poate ar trebui sa regret cele intamplate intre noi. Discutii, certuri, rasete, pachete de tigari, sms-uri, si cel mai important, pasiune. Asta a fost intre noi: pasiune! Uneori pe furis, alteori pe fuga, nu mai contau circumstantele. Il vroiam doar pe El. Timpul trecea atat de repede...sau poate nici nu exista timp cand eram impreuna. Oricum, cand se trezea, ramanea doar parfumul meu...Mereu imi spunea asta: mi-a ramas mirosul tau.Pe perna, prin camera, pe El. Mi-as fi dorit sa ramana cu mai mult. Cu amintiri, imbratisari, cuvinte. Era perfect. Eram perfecta. Dar de ce, impreuna, nu puteam fi perechea perfecta? De ce s-a distantat incet, de ce m-a facut sa-l cred, de ce inca il astept? Si iata ca din perechea ideala, unul s-a pierdut...ce fac? Gasesc alta pereche identica, sau o alta, noua, diferita, mai buna, mai speciala, perfecta, dar raman cu gandul la El? Mi-e teama sa-l intreb, fiindca stiu ca o sa-mi spuna sa-l uit. Pana sa-l intalnesc, nici nu ma credeam capabila de asa ceva. Dar repet, a crezut in mine si asta m-a facut sa ma simt speciala. Sper doar sa nu ma uite. Am suferit, am mintit, am plans, am ras, m-am infuriat. Si totul doar pentru El. Am invatat insa ceva: nici o relatie nu e perfecta. Chiar daca mie imi place sa cred a noasta a fost...

Pantoful ca simbol

Ne-am cunoscut intamplator; sau poate asa trebuia. Nu conteaza circumstantele. Cert este ca a ajuns sa fie special.Si nu neaparat prin cine este, sau prin cum gandeste, ci tocmai pentru ca este El. Mi-a deschis ochii, a vrut sa ma cunoasca pe mine, asa cum sunt,mi-a pus intrebari, m-a indignat, m-a certat, m-a acceptat, a crezut in mine, m-a strans in brate cand am avut nevoie. Mi-a facut diminetile mai pline de soare si noptile magice. Imi cerea mereu inca o secunda...Era povestea mea, secretul meu, fantezia mea. Si era intodeauna acolo, indiferent de circumstante.A fost de ajuns doar o sugestie, ca sa-l caut mereu, si mereu.Si nu am incetat sa sper, stiam ca el este cel mai potrivit. Era de neinlocuit. Ajunsese sa fie aerul meu. Si credeam in el, credeam in mine, ne vedeam pe noi. Si poate ar trebui sa accept ca desi l-am avut pentru o perioada, nu mai e. Nu mai e la fel de prezent ca si pana atunci. E acolo, dar e rece, e distant...Si as vrea sa ma mai stranga in brate, sa-mi sopteasca cat sunt de speciala, ca crede in mine, ca ma vrea doar pe mine. S-au spus prea putine...sau poate dimpotriva, prea multe. M-am deschis in fata lui, fiindca mi se parea ca fiind cel mai natural gest posibil. La fel a facut-o si el. Dar s-a intamplat ceva. Inca mai incerc sa-mi explic. Pana atunci,il port mereu in suflet si ca medalion la gat...

Per l'angelo del mio inferno

De ce suntem facuti de asa natura, incat sa nu putem avea ceea ce ne dorim cu adevarat? Si daca nu putem avea ceea ce ne dorim, ar fi fumos macar sa ne dorim ceea ce avem...Si ce reprezinta pana la urma iubirea, daca nu iti este impartasita? Suntem invatati sa iubim, dar cine ne poate invata sa ne lasam iubiti? Inutilele intrebari ne distrug sentimentele. Oferim, dar nu primim nimic in schimb. Si poate tocmai aici intervine paradoxul: am fost obisnuiti sa primim pentru a fi capabili sa oferim. Ne plimbam pe nisipuri miscatoare, nesiguri pe dragoste...cand de fapt suntem nesiguri pe noi insine. Refuzam sa ne lasam iubiti tocmai de cei care o fac deja. De teama de mai bine, oare? Poate este mult mai simplu un refuz oferit in apogeul sentimentelor. Cand totul este perfect, cand respirati acelasi aer, ganditi aceleasi lucruri, va completati, traiti in lumea voastra. Intervine ceva: luciditatea! Dar de ce tocmai atunci, cand ati oprit timpul in loc? Si iti pui inevitabila intrebare: unde am gresit? Am oferit prea mult, m-am deschis in fata lui, i-am aratat adevaratul meu ego...si pentru ce? I-am aratat slabiciunile, temerile, m-am descoperit pe mine langa El...Ajungi mai apoi sa regreti intamplarea nefericita cand l-ai intalnit. Cu toate ca a fost frumos, aproape ireal. Insa ramai cu regretele. De ce oare tocmai noi, femeile, ajungem sa ne invinuim pentru esecul unei relatii? Pentru ca am oferit prea mult, cu speranta ca el este the one?
Mi-e dor de inceputuri...sa ma cunoasca, sa ma surprinda, sa ma accepte fara sa ma schimbe. A facut-o deja, dar nu si-a mai dorit nimic de la el, de la mine, de la NOI. Sau poate nici macar nu a existat vreodata "noi". Poate imi doream eu prea mult asta. Cand am ajuns sa mergem pe drumuri paralele? De ce nu m-a avertizat ca nu o sa fie nimic? Si de ce inca mai astept o schimbare, o reactie, o trezire la realitate din partea lui? Nu-mi face bine...dar cu toate astea, inca il mai numesc l'angelo del mio inferno...

Living with a shoe-aholic sau cat de multi sunt prea multi?

Ceea ce pare banal sau lipsit de sens pentru unii, este totul pentru altii. Micile capricii ne fac sa ne simtim, pentru o clipa, mai fericiti. Dar de ce e doar o clipa? De ce nu poate fi o eternitate? De ce e construita viata in asa fel, incat sa-ti construiesti fericirea pe nefericirea altora? De ce nu putem opri timpul atunci cand suntem fericiti? Vreau sa nu mai existe timp...trebuia sa se sfarseasca tot atunci cand m-ai strans in brate si eram doar noi.30 de secunde de fericire suprema, cand nu trebuia sa ne gandim la urmari si consecinte...Dar stiu ca cer prea mult; sau poate prea putin. Sunt o femeie vicioasa, recunosc; fumez, am prea multi pantofi si iubesc...Dar sunt defecte care ne fac sa fim oameni. Viicile mele ma fac ceea ce sunt, sunt farmecul meu. Dar dauneaza...te macini pentru mai bine, cand oricum e in zadar si se stie asta. Poate esti catalogat gresit, esti considerat pacatul suprem. Dar, repet, asta esti tu, e farmecul tau. Iesit din comun, e drept.Dar oricum ti s-a spus de atatea ori ca esti speciala, nu esti ca oricare alta, nu te complaci in superficialitate si banal, iti plac lucrurile simple, nu ai nevoie de material pentru a te simti bine spiritual. E de ajuns sa fie doar El acolo, si e deja vorba de altceva. E cel care ti-a dat incredere in tine, cel cu ajutorul caruia ai invatat sa te cunosti. Ai invatat sa te vezi prin ochii lui. Fiindca el vede mai mult decat vad restul, poate mai mult decat tine. Vede lucrurile simple, poate de care tu nici nu stiai.Te cunoaste dupa privire, stie cum te simti dupa gesturi. Si inveti sa te descoperi prin prisma unui fapt minor, si poate de neinteles, dar care are o insemnatate infinita. Si simti ca visezi, e prea frumos sa fie adevarat. Si din pacate, acesta e cruntul adevar. E prea frumos pentru a fi adevarat...E oare de condamnat faptul ca nu vreau sa ma trezesc?!

cel iesit din tipare

Toti avem idealul partenerului bine tiparit in minte. ne cream imaginea perfecta, cautam idealul, ne dorim doar si doar acel barbat.ne simtim iubite, avem tot ceea ce si-ar putea dori orice femeie si suntem invidiate pentru asta. dar ce se intampla in momentul in care apare un El care nu detine nici pe departe calitatile cautate? dar stii ca te face sa te simti frumoasa, te cunoaste asa cum esti tu cu adevarat, vede dincolo de ceea ce vad restul? iti intelege micile nebunii, fiindca fac parte din tine. ii plac reactiile tale, fiindca asa esti tu.se bucura alaturi de tine pentru orice nimic. te place pentru ceea ce esti ca om, ca femeie, ca suflet...barbatul ideal, ascuns in tipare nebanuite pana atunci. si sunteti sinceri unul cu altul, simtiti ca va completati, nimic nu mai conteaza cand sunteti impreuna. dar cu toate astea, e interzis...palpitant, frumos, excitant, de nebanuit. dar interzis. si cine spune asta? de ce ajungem iar sa analizam fiecare fraza si gest, reactie si respiratie? "e interzis...". in fond si la urma urmei, cine decide asta? de ce intervine frica de un nou inceput? de ce nu ne putem asuma responsabilitatea pentru ceea ce urmeaza sa facem? o ganditi amandoi, dar nimeni nu o spune...desi, adevarul e ca intotdeauna cineva simte mai mult. cineva intotdeauna iubeste. dar nu se poate spune.ceea ce simtim tinem doar pentru noi; nu e secret, dar nu avem voie sa spunem. ceea ce e aparent asa de usor de rostit, devine o povara. dar vrei sa o spui...dar poate e prea tarziu si in zadar...

too many shoes, and still...

Prea multa prostie si superficialitate...nu sunt un corp ce detine un suflet, sunt un suflet ce poseda o parte vizibila, numita corp...si atunci ma intreb: de ce nu pot vedea asta cei din jur? de ce ne bazam doar pe etichete, pe aparent si prea ostentativ? de ce nu suntem capabili sa vedem ceea ce este dincolo de fatada? multe neintelegeri stau ascunse in suflet, si prea putini au curajul sa intrebe sau sa incerce sa afle mai mult. e oare asa de infricosator sa cunosti un om asa cum e el? sa trecem dincolo de preconceptii in incercarea timida, dar cu siguranta sustinuta, de a nu mai pune etichete pe oricine sau de a analiza fiecare gest, pas, reactie, tic nervos...
mi-e dor sa fiu stransa in brate, sa mi se spuna ca ziua e mai frumoasa cu mine...mi-e dor sa fiu iubita pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce se vrea sau se presupune a fii. de ce e asa de greu sa ne intoarcem in trecut? cand era asa de simplu tot...de ce unii cred ca ti se poate cumpara iertarea? sau fericirea? sau intelegerea? si de ce nu,fidelitatea? de ce, uneori, suntem fortate sa cautam intelegerea in bratele altcuiva, cu toate ca stim ca ceea ce avem langa noi, este ceea ce si-ar dori orice femeie? pentru ca eu nu sunt sunt orice femeie...