Pantofi negri pentru ca sunt in doliu...Imi plang viata de dinainte si mai mult decat atat, bonsaiul.
"Am primit acum mai multa vreme un ghiveci din care se itea la mine, indraznet, un bonsai. Arata intocmai ca un copac vazut de departe. Avea silueta, gratia, vigoarea unui arbore voinic, cu radacinile bine infipte in straturi de pamant si istorii. Doar ca, sub ramurile lui, nu s-ar fi putut adaposti de ploaie decat vreo gargarita speriata. Nu s-ar fi putut ascunde ca sa se sarute cu alesul inimii decat vreo Degetica, indragostita de cine stie ce Tom mititel. Mi s-a spus de la bun inceput, si mi-am dat seama si singura, ca nu e un dar oarecare. Bonsaiul raspandea de jur imprejur o emotie ca un parfum, si-am inteles ca are nevoie de ingrijire tandra si de iubire fara ezitari. Am aflat ca trebuie mereu mangaiat cu privirea. Fiindca altfel se intristeaza. Trebuie udat, pieptanat, sarutat, alintat. Fiindca altfel, cu buna si indarjita stiinta, se lasa prada mortii. Se usuca sub ochii stapanului care nu si-a facut timp pentru el, se desfrunzeste trist, ca o vietate haituita de toamna, apoi se stinge incet, cenusiu, fosnitor, ca sa auzi si sa te doara despartirea de el. Recunosc ca n-am luat prea in serios nici felul in care mi-a vorbit despre dorintele lui, clipind din frunze, si nici instructiunilor de bibilire, trecute pe-un carnetel ascuns la poala ghiveciului, nu le-am dat mare insemnatate. Prea ocupata sa ud, sa pieptan, sarut si alint barbatul smuls cu greu din ghearele date cu oja ale prea multor femei, nu mi-am gasit nici forta, nici tandrete de ajuns ca sa pot tine in viata faptura mica, infrunzita intru dragoste. Si l-am inselat cu propriile mele nelinisti. L-am tradat cu mizeriile indoielilor mele. L-am asfixiat cu fantasmele murdare ale neincrederii in barbatul pe care-l iubeam fara rost.Cand mi-am dat seama ca incepe sa se ofileasca, m-am repezit sa-l inmoi in apa mai multa decat ar fi avut nevoie. I-am recitat in graba jumate din antologia poeziei romanesti de dragoste. L-am sarutat iute peste tot, din crestet pana-n radacini, ca sa ma ierte si sa isi revina. Bonsaiul si-a oprit o zi, doua, despletitirea, apoi eu, convinsa ca am facut tot ce-am putut, m-am intors, buimaca, la graba de zi cu zi. Prinsa in lantul intrebatilor care-mi otraveau, zilnic, fiecare plecare de acasa, m-am pomenit ca intind spre bonsaiul fragil maini cu damf de matraguna. Priviri cu licar de lemn putrezit. Nu-mi amintesc cine-a murit mai intai, eu sau bonsaiul. Stiu ca intr-o zi, ochii mei uscati de nesomn au vazut un copacel devastat. L-am alungat intr-o alta incapere, sa nu imi mai zaresc deznadejdea in crengile lui. Si am simtit ca, intr-o alta viata, si eu am fost bonsai."
De ce povestea bonsaiului? Pentru ca la fel ma simt si eu...fara frunze, lipsita de dragoste, de alint si intelegere...
