Le vie en chaussures

Nu l-am cautat, m-a gasit El pe mine. Nici nu-l vroiam. Eram fericita cu ceea ce aveam. Nimic iesit din comun. Credeam ca istoria o sa se repete: ma innebunea la inceput, ajungeam sa-l cred sufletul-pereche, ca mai apoi sa-l arunc intr-un colt. Am suferit prea mult din cauza lor, speram sa gasesc un El special. Ceream imposibilul, stiu. Si faceam asta de la cine nu era capabil. Sufeream si eu, si ei. Dar cu timpul, a ajuns sa fie cel mai important. Si poate ar trebui sa regret cele intamplate intre noi. Discutii, certuri, rasete, pachete de tigari, sms-uri, si cel mai important, pasiune. Asta a fost intre noi: pasiune! Uneori pe furis, alteori pe fuga, nu mai contau circumstantele. Il vroiam doar pe El. Timpul trecea atat de repede...sau poate nici nu exista timp cand eram impreuna. Oricum, cand se trezea, ramanea doar parfumul meu...Mereu imi spunea asta: mi-a ramas mirosul tau.Pe perna, prin camera, pe El. Mi-as fi dorit sa ramana cu mai mult. Cu amintiri, imbratisari, cuvinte. Era perfect. Eram perfecta. Dar de ce, impreuna, nu puteam fi perechea perfecta? De ce s-a distantat incet, de ce m-a facut sa-l cred, de ce inca il astept? Si iata ca din perechea ideala, unul s-a pierdut...ce fac? Gasesc alta pereche identica, sau o alta, noua, diferita, mai buna, mai speciala, perfecta, dar raman cu gandul la El? Mi-e teama sa-l intreb, fiindca stiu ca o sa-mi spuna sa-l uit. Pana sa-l intalnesc, nici nu ma credeam capabila de asa ceva. Dar repet, a crezut in mine si asta m-a facut sa ma simt speciala. Sper doar sa nu ma uite. Am suferit, am mintit, am plans, am ras, m-am infuriat. Si totul doar pentru El. Am invatat insa ceva: nici o relatie nu e perfecta. Chiar daca mie imi place sa cred a noasta a fost...

Pantoful ca simbol

Ne-am cunoscut intamplator; sau poate asa trebuia. Nu conteaza circumstantele. Cert este ca a ajuns sa fie special.Si nu neaparat prin cine este, sau prin cum gandeste, ci tocmai pentru ca este El. Mi-a deschis ochii, a vrut sa ma cunoasca pe mine, asa cum sunt,mi-a pus intrebari, m-a indignat, m-a certat, m-a acceptat, a crezut in mine, m-a strans in brate cand am avut nevoie. Mi-a facut diminetile mai pline de soare si noptile magice. Imi cerea mereu inca o secunda...Era povestea mea, secretul meu, fantezia mea. Si era intodeauna acolo, indiferent de circumstante.A fost de ajuns doar o sugestie, ca sa-l caut mereu, si mereu.Si nu am incetat sa sper, stiam ca el este cel mai potrivit. Era de neinlocuit. Ajunsese sa fie aerul meu. Si credeam in el, credeam in mine, ne vedeam pe noi. Si poate ar trebui sa accept ca desi l-am avut pentru o perioada, nu mai e. Nu mai e la fel de prezent ca si pana atunci. E acolo, dar e rece, e distant...Si as vrea sa ma mai stranga in brate, sa-mi sopteasca cat sunt de speciala, ca crede in mine, ca ma vrea doar pe mine. S-au spus prea putine...sau poate dimpotriva, prea multe. M-am deschis in fata lui, fiindca mi se parea ca fiind cel mai natural gest posibil. La fel a facut-o si el. Dar s-a intamplat ceva. Inca mai incerc sa-mi explic. Pana atunci,il port mereu in suflet si ca medalion la gat...

Per l'angelo del mio inferno

De ce suntem facuti de asa natura, incat sa nu putem avea ceea ce ne dorim cu adevarat? Si daca nu putem avea ceea ce ne dorim, ar fi fumos macar sa ne dorim ceea ce avem...Si ce reprezinta pana la urma iubirea, daca nu iti este impartasita? Suntem invatati sa iubim, dar cine ne poate invata sa ne lasam iubiti? Inutilele intrebari ne distrug sentimentele. Oferim, dar nu primim nimic in schimb. Si poate tocmai aici intervine paradoxul: am fost obisnuiti sa primim pentru a fi capabili sa oferim. Ne plimbam pe nisipuri miscatoare, nesiguri pe dragoste...cand de fapt suntem nesiguri pe noi insine. Refuzam sa ne lasam iubiti tocmai de cei care o fac deja. De teama de mai bine, oare? Poate este mult mai simplu un refuz oferit in apogeul sentimentelor. Cand totul este perfect, cand respirati acelasi aer, ganditi aceleasi lucruri, va completati, traiti in lumea voastra. Intervine ceva: luciditatea! Dar de ce tocmai atunci, cand ati oprit timpul in loc? Si iti pui inevitabila intrebare: unde am gresit? Am oferit prea mult, m-am deschis in fata lui, i-am aratat adevaratul meu ego...si pentru ce? I-am aratat slabiciunile, temerile, m-am descoperit pe mine langa El...Ajungi mai apoi sa regreti intamplarea nefericita cand l-ai intalnit. Cu toate ca a fost frumos, aproape ireal. Insa ramai cu regretele. De ce oare tocmai noi, femeile, ajungem sa ne invinuim pentru esecul unei relatii? Pentru ca am oferit prea mult, cu speranta ca el este the one?
Mi-e dor de inceputuri...sa ma cunoasca, sa ma surprinda, sa ma accepte fara sa ma schimbe. A facut-o deja, dar nu si-a mai dorit nimic de la el, de la mine, de la NOI. Sau poate nici macar nu a existat vreodata "noi". Poate imi doream eu prea mult asta. Cand am ajuns sa mergem pe drumuri paralele? De ce nu m-a avertizat ca nu o sa fie nimic? Si de ce inca mai astept o schimbare, o reactie, o trezire la realitate din partea lui? Nu-mi face bine...dar cu toate astea, inca il mai numesc l'angelo del mio inferno...

Living with a shoe-aholic sau cat de multi sunt prea multi?

Ceea ce pare banal sau lipsit de sens pentru unii, este totul pentru altii. Micile capricii ne fac sa ne simtim, pentru o clipa, mai fericiti. Dar de ce e doar o clipa? De ce nu poate fi o eternitate? De ce e construita viata in asa fel, incat sa-ti construiesti fericirea pe nefericirea altora? De ce nu putem opri timpul atunci cand suntem fericiti? Vreau sa nu mai existe timp...trebuia sa se sfarseasca tot atunci cand m-ai strans in brate si eram doar noi.30 de secunde de fericire suprema, cand nu trebuia sa ne gandim la urmari si consecinte...Dar stiu ca cer prea mult; sau poate prea putin. Sunt o femeie vicioasa, recunosc; fumez, am prea multi pantofi si iubesc...Dar sunt defecte care ne fac sa fim oameni. Viicile mele ma fac ceea ce sunt, sunt farmecul meu. Dar dauneaza...te macini pentru mai bine, cand oricum e in zadar si se stie asta. Poate esti catalogat gresit, esti considerat pacatul suprem. Dar, repet, asta esti tu, e farmecul tau. Iesit din comun, e drept.Dar oricum ti s-a spus de atatea ori ca esti speciala, nu esti ca oricare alta, nu te complaci in superficialitate si banal, iti plac lucrurile simple, nu ai nevoie de material pentru a te simti bine spiritual. E de ajuns sa fie doar El acolo, si e deja vorba de altceva. E cel care ti-a dat incredere in tine, cel cu ajutorul caruia ai invatat sa te cunosti. Ai invatat sa te vezi prin ochii lui. Fiindca el vede mai mult decat vad restul, poate mai mult decat tine. Vede lucrurile simple, poate de care tu nici nu stiai.Te cunoaste dupa privire, stie cum te simti dupa gesturi. Si inveti sa te descoperi prin prisma unui fapt minor, si poate de neinteles, dar care are o insemnatate infinita. Si simti ca visezi, e prea frumos sa fie adevarat. Si din pacate, acesta e cruntul adevar. E prea frumos pentru a fi adevarat...E oare de condamnat faptul ca nu vreau sa ma trezesc?!

cel iesit din tipare

Toti avem idealul partenerului bine tiparit in minte. ne cream imaginea perfecta, cautam idealul, ne dorim doar si doar acel barbat.ne simtim iubite, avem tot ceea ce si-ar putea dori orice femeie si suntem invidiate pentru asta. dar ce se intampla in momentul in care apare un El care nu detine nici pe departe calitatile cautate? dar stii ca te face sa te simti frumoasa, te cunoaste asa cum esti tu cu adevarat, vede dincolo de ceea ce vad restul? iti intelege micile nebunii, fiindca fac parte din tine. ii plac reactiile tale, fiindca asa esti tu.se bucura alaturi de tine pentru orice nimic. te place pentru ceea ce esti ca om, ca femeie, ca suflet...barbatul ideal, ascuns in tipare nebanuite pana atunci. si sunteti sinceri unul cu altul, simtiti ca va completati, nimic nu mai conteaza cand sunteti impreuna. dar cu toate astea, e interzis...palpitant, frumos, excitant, de nebanuit. dar interzis. si cine spune asta? de ce ajungem iar sa analizam fiecare fraza si gest, reactie si respiratie? "e interzis...". in fond si la urma urmei, cine decide asta? de ce intervine frica de un nou inceput? de ce nu ne putem asuma responsabilitatea pentru ceea ce urmeaza sa facem? o ganditi amandoi, dar nimeni nu o spune...desi, adevarul e ca intotdeauna cineva simte mai mult. cineva intotdeauna iubeste. dar nu se poate spune.ceea ce simtim tinem doar pentru noi; nu e secret, dar nu avem voie sa spunem. ceea ce e aparent asa de usor de rostit, devine o povara. dar vrei sa o spui...dar poate e prea tarziu si in zadar...

too many shoes, and still...

Prea multa prostie si superficialitate...nu sunt un corp ce detine un suflet, sunt un suflet ce poseda o parte vizibila, numita corp...si atunci ma intreb: de ce nu pot vedea asta cei din jur? de ce ne bazam doar pe etichete, pe aparent si prea ostentativ? de ce nu suntem capabili sa vedem ceea ce este dincolo de fatada? multe neintelegeri stau ascunse in suflet, si prea putini au curajul sa intrebe sau sa incerce sa afle mai mult. e oare asa de infricosator sa cunosti un om asa cum e el? sa trecem dincolo de preconceptii in incercarea timida, dar cu siguranta sustinuta, de a nu mai pune etichete pe oricine sau de a analiza fiecare gest, pas, reactie, tic nervos...
mi-e dor sa fiu stransa in brate, sa mi se spuna ca ziua e mai frumoasa cu mine...mi-e dor sa fiu iubita pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce se vrea sau se presupune a fii. de ce e asa de greu sa ne intoarcem in trecut? cand era asa de simplu tot...de ce unii cred ca ti se poate cumpara iertarea? sau fericirea? sau intelegerea? si de ce nu,fidelitatea? de ce, uneori, suntem fortate sa cautam intelegerea in bratele altcuiva, cu toate ca stim ca ceea ce avem langa noi, este ceea ce si-ar dori orice femeie? pentru ca eu nu sunt sunt orice femeie...